duminică, 4 decembrie 2016

Vârful Penteleu

Vara aceasta am fost două zile pe Vârful Penteleu, două zile foarte diferite una de cealaltă, prima sub semnul pădurii și întunericului, a doua sub semnul vârfurilor și seninului.
Am de mulțumit pentru această tură lui Sabin, fără de care nu aș fi descoperit niciodată pădurile de lângă satul Varlaam, superbe, chiar dacă greu de străbătut.

Într-adevăr, dacă pe Vârful Penteleu se poate ajunge pe un drum forestier, trecând pe la stația meteo (banda roșie pe hartă), noi am luat-o în schimb drept prin pădure, spre Silvestru, prin zona Culmea Caprei și Șaua Miclăuș. Traseu vechi, abandonat și multă orientare prin GPS pe curbele de nivel, de care s-a ocupat tovarășul de drum. Precizez de acum: relatarea aceasta nu este un îndemn să urmați același traseu, în primul rând că nu aș putea să-l descriu cu precizie în privința urcării din prima zi. Este așadar doar o descriere, iar pentru a merge în zonă în siguranță, recomand să urmați trasele marcate, să luați cu voi mâncare și mai ales apă, să vă echipați de munte și să fiți atenți la condițiile meteo.

În Varlaam am fotografiat aceste două panouri cu traseele locale, pe care le las aici pentru cei care vor să meargă în zonă.

De precizat că și drumul până în Varlaam - Gura Teghii este deosebit, cu siguranță bun și pentru cicloturism, de asemenea pentru admirat case țărănești autentice.

Aici exemplar de casă cu prăvălie pentru care efectiv a trebuit să opresc mașina.

Spre Gura Teghii se trece prin orășelul Nehoiu, cu o biserică surprinzător de mare. Dimineața puteți vedea cum soarele o luminează pe deal, o priveliște deosebită (pentru care din păcate nu am oprit mașina, iar la apus nu e același lucru).

Prin Varlaam curge râul Bâsca Mare.

Bâsca Mică se varsă în Bâsca Mare chiar aici.

Pod suspendat peste Bâsca Mică, pe care l-am traversat.

Imagine din copilărie: așa erau și tractoarele la mine în sat când eram mic și tot așa târau după ele remorci din tablă boțită.

Ultimile case din Varlaam, proptite pe pereți din piatră.

A fost greu să găsim începutul drumului, la ieșirea din sat. Până la urmă un sătean ne-a lăsat să trecem prin grădina lui ca să ocolim o zonă mocirloasă. Înainte de a trece poarta ce închidea grădina, am lăsat o ciocolată pentru nepoțelul și nepoțica lui, pentru care mă bucur că își petrec copilăria în acest colț de rai.

După ce am străbătut o primă bucată de pădure, Varlaam se vedea deja mic, în vale.

Una din ultimele priveliști, de jos, asupra munților.

Din poiana aceasta a început, pentru restul zilei, urcușul prin pădure, până la golul alpin. În dreptul acelei căbănuțe am intrat într-o pădure cum nu îmi amintesc să mai fi văzut.

Mulți mergem la munte... Mergem printr-o pădurice la margine de stațiune... Dar oare de câte ori străbatem o pădure bătrână, necălcată de turiști, unde nu se exploatează lemn, unde arborii căzuți sunt lăsați să putrezească și mișună de mii de vietăți?

Mai ales la început, porția de gâfâială a fost mare. Urcuș pieptiș ținând de copaci și pietre. Zone cu pietre masive care parcă proveneau din vechi cetăți (cine știe?). Mult întuneric, puține raze de soare care străpungeau bolta copacilor.

În unele locuri traseul practicabil se îngusta, în altele părea că dispare.  

La un moment dat am dat de o creastă împădurită pe care am urmat-o. Apoi din nou văi și alte urcușuri.

Ziua a fost lungă, lumina scăzând, nu am mai făcut poze. Oricât de greu a fost prin pădure, a meritat să văd un altfel de peisaj forestier și chiar dacă în acele momente îmi ziceam că "nu" și schimbam fel de fel de glume cu Sabin de genul "cine m-a pus?", de fapt aș repeta oricând experiența.

Cortul l-am pus pe vânt și noapte într-o adâncitură, pe platoul alpin, oarecum ferită de vânt. Mâncarea într-un brad mai la depărtare, să nu ne pomenim cu vreu musafir... Era neliniștitor de izolat totul. Niciodată nu am mai rămas peste noapte atât de departe de "civilizație". Era beznă. Doar la mare depărtare se vedeau două gene de lumină, ce eu cred că erau Râmnicu Sărat și Buzău.

Neliniștea din ajun a fost topită de măreția peisajului la trezire. Eram sigur că așa avea să fie, dar realitatea mi-a întrecut așteptările. Platoul alpin se descoperea în toată splendoarea unui cer albastru și nuanțe de verde presărat cu brăduți izolați.

Valea, unde observasem luminițe slabe în ajun, nu se putea vedea ziua. Poate pentru prima dată la noi în țară eram într-un punct din care, în orice direcție priveai, vedeai doar munți, nicidecum oameni. De altfel pe tot drumul din ajun, nu am întâlnit pe nimeni.

din nou la drum

Nu după foarte mult timp, am zărit vârful Penteleu, cu forma lui distinctivă, piramidală.

Drumul până la vârf a fost o plăcere, având în vedere ziua senină.

Am făcut o pauză destul de lungă observând un șoim cum vânează. Din cauza vântului puternic, căruia i se opunea, pasărea răpitoare plutea stabil. Din când în când plonja la sol, revenind apoi în poziția inițială, până când, într-un final, s-a îndepărtat.

ultima linie dreaptă spre vârf  

Vârful Penteleu, 1772 metri altitudine

Drumul pe care am venit noi prin pădure: se poate observa, în colțul dreapta sus, o tăietură în pădure în forma literei "C". 

Priveliște de pe vârf.

Direcția de întoarcere, spre stația meteorologică și drumul forestier (care fac drumul mult mai accesibil decât pe direcția dinspre care am venit noi).

Stația meteorologică e în șantier de extindere iar eu am observat cu uimire câteva vehicule "de epocă", dar funcționale.

Drumul de întoarcere, deși frumos, este mult mai monoton decât ce am trăit cu o zi înainte. Este practic un drum forestier, practicabil și cu bicicletele, de exemplu. Chiar și așa, după oboseala de ieri, coborâșul a fost destul de lung și un genunchi îmi crea probleme pe care le-am mai avut pe munte. 

O ultimă bucată de drum ne-au luat cu mașinile de teren un grup de turiști din Buzău. Partea proastă e că am uitat la ei bețele de drumeție și nu le-am mai dat de urmă: așadar, dacă ei citesc postarea asta, să dea un semn pe blog.

vineri, 2 decembrie 2016

Muzeul Militar Oradea

Pe motiv de inventar, nu am putut vizita Muzeul Militar de la Oradea, am putut doar admira clădirea din exterior și studia un pic tunurile de artilerie amplasate în fața ei. 
Inaugurat în 1971, este unicul muzeu militar din Transilvania, fiind relevant mai ales pentru istoria militară locală, în special luptele pentru eliberarea graniței de vest din toamna anului 1944. Ziua eliberării orașului Carei, 25 Octombrie, a rămas, de altfel, Ziua Armatei Române.
Aștept ocazia de a reveni la Oradea pentru a vizita acest muzeu.

The Oradea Military Museum was closed for inventory and thus I could not visit it. I could only admire the building from the exterior and observe the artillery canons placed in front of it.
Inaugurated in 1971, it is the only military museum in Transylvania, and is relevant especially for local military history, a high point being the battles for the liberation of the western border in the autumn of 1944. The date of the liberation of Carei, October 25th, has remained the anniversary date of the Romanian Army.
I look forward to visit this museum on the next opportunity.

sâmbătă, 26 noiembrie 2016

Muzeul Memorial "Iosif Vulcan"

Din păcate nu am avut ocazia de a vizita Muzeul Memorial "Iosif Vulcan" de la Oradea, deși l-am pândit în orele de deschidere, într-o duminică, programul fiind marți, joi și sâmbătă între orele 10 și 15 și miercuri, vineri și duminică între orele 10 - 14 și 16 - 18. Din păcate, muzeul era închis. Am fost destul de contrariat, dar asta a fost. Totuși, din informațiile culese de pe net, mi se pare un muzeu destul de interesant și despre asta doresc să spun câteva cuvinte, iar postarea va fi actualizată cu ocazia unei viitoare vizite la Oradea. Sunt tare curios să admir și interioarele muzeului.

Casa în care este găzduit muzeul, în care Iosif Vulcan a trăit între anii 1896 și 1906, îmi place foarte mult, pentru că se întinde ostentativ pe un singur nivel, cu opt ferestre la stradă. Este genul de casă care la București, dacă nu e monument istoric, e rasă de pe fața pământului pentru a se construi un bloc.

Iosif Vulcan (1841 - 1907), scriitor și publicist român, este cunoscut mai ales ca întemeietorul revistei "Familia", organ de presă esențial pentru răspândirea culturii românești în Transilvania secolului 19.




miercuri, 23 noiembrie 2016

Casa Darvas - La Roche

Adevărat muzeu Art Nouveau al Oradei, Casa Darvas - Laroche a fost recent redeschisă publicului după efectuarea unor lucrări, deși restaurarea vilei este un proces lung ce însă nu s-a terminat. Pot spune astfel că am fost printre primii vizitatori ai ei în anul 2016.
Construită în 1911 - 1912 pentru Darvas Imre, industriaș evreu în industria lemnului, găzduia "Întreprinderea forestieră La Roche și Darvas".  Alfred La Roche, bancher elveția, era asociatul lui Imre. Arhitecții vilei sunt Vago Jozsef și Laszlo. Fațada principală a vilei, spre strada Iosif Vulcan, este bogat decorată cu plăci ceramice.

Art Nouveau museum of Oradea, the Darvas - Laroche House was recently reopened to the public after some works, although the main restoration works are far from being over. I can thus say that I was one of its first visitors in 2016.
Built in 1911 - 1912 for Darvas Imre, an entrepreneur in the wood processing industry, the villa was the seat of the "La Roche and Darvas forestry company". Alfred La Roche, a Swiss banker, was Imre's associate. The villa's architects are Vago Jozsef and Laszlo. The building's main facade, towards Iosif Vulcan street, was richly decorated with ceramic plaques.

Din anii 1930, în casă a trăit familia Simon (doi frați și familiile lor). O parte a familiei a fost deportată și ucisă de autoritățile maghiare în timpul celui de-al Doilea Război Mondial (Oradea fiind ocupată). Supraviețuitorii au continuat să trăiască în câteva camere ale casei, vila fiind naționalizată și repartizată unor chiriași. A rezultat cortegiul obișnuit al naționalizărilor caselor de patrimoniu, cu modificări ale interioarelor și dispariția mobilei originale. Au fost pierdute multe elemente deosebite ale arhitecturii originale, altele, precum această fântână, au rezistat. 
O membră a familiei Simon, Iudith, a trăit în casa Darvas - La Roche 59 de ani și a fost prezentă la inaugurarea muzeului. Singura parte a vilei care a rămas intactă, cu mobilierul original, este apartamentului Iudithei.

Since the 1930s, the Simion family lived in the house. They were two brothers with their families. A part of the family was deported and killed by the Hungarian authorities during World War 2 (Oradea being occupied, at the time, following the Second Vienna Award). The survivors continued living in a few of the rooms in the house. The latter was nationalized (confiscated by the Communist authorities) and the rooms awarded to several tenants. As always in these cases, the heritage house was divided, interior decorations removed or lost, as was the original furniture. A lot of the original Art Nouveau decoration was lost, while some survived, like this fountain.
A member of the Simon family, Iudith, lived in the Darvas - La Roche house for 59 years and was present at the museum's inauguration. The only part of the villa which remained intact, with its original furniture, is Iudith's apartment.

 Un alt element original păstrat este soba solidă de la parter. / This original stove also survived.

Ce mi-a plăcut cel mai mult în bucătărie sunt farfuriile decorative.
La momentul vizitei, vila găzduia expoziția "Natura și Art Nouveau". Casa Darvas - La Roche a redevenit și va rămâne un reper cultural al orașului și m-aș bucura să o revăd peste câtva timp complet restaurată.

What I liked a lot is the decorative plates.
When I visited it, the Darvas - La Roche House was welcoming the exhibition "Nature and Art Nouveau". The Darvas - La Roche House has become again, and shall remain, a cultural landmark of the city and I would be thrilled to see it completely restored.

luni, 21 noiembrie 2016

Muzeul Ady Endre

Mulţi oameni de cultură s-au născut sau au locuit la Oradea. Printre cei mai cunoscuţi dintre aceștia se numără poetul maghiar Ady Endre (1877 - 1919).
Născut în satul Meţenţ din judeţul Satu Mare (actualmente Ady Endre, sau Adyfalva, în maghiară), poetul a marcat scena culturală şi litarară a Oradei la începutul secolului 20, exercitându-şi aici profesia de jurnalist.

Many cultural figures were born or lived in Oradea. One of the most famous is the Hungarian poet Ady Endre (1877 - 1919).
Born in Mețenț, Satu Mare county (today called Ady Endre, or Adyfalva, in Hungarian), the poet laid its mark on Oradea's cultural and literary scene at the beginning of the 20th century, while working as a journalist.

La Oradea s-a numărat printre fondatorii societăţii literare "A Holnap" (Mâine), ai cărei membri se strângeau în cafeneaua EMKE. Superba clădire Art Nouveau există și astăzi.

He was one of the founders of the literary society "A Holnap" (Tomorrow), whose members would congregate in the EMKE Café. The superb Art Nouveau building still stands.

Clădirea din Parcul Traian, în care este găzduit muzeul, nu este o casă memorială propriuzisă, ci o fostă cafenea, "Müller", pe care poetul o frecventa.
Interioarele sunt amenajate cu panouri care descriu pe larg viaţa şi activitatea publicistică a poetului. Prezintă deosebit interes relaţia zbuciumată a poetului cu doamna Diosy Ördönné, denumită "Adel Brül" sau "Leda" în poeziile sale, o femeie căsătorită care locuia în Franța. În perioada 1904 - 1911, poetul a călătorit de mai multe ori la Paris, experiența deschizându-i orizonturile și îmbogățindu-i opera literară. În acea perioadă a publicat volumul "Uj versek" (Poezii noi), care a marcat poezia maghiară, el fiind considerat primul poet maghiar modern. Influențat de Baudelaire și Verlaine, Ady Endre este considerat poet simbolist.

The building in Traian Park which houses the museum is not a memorial house per se, it is the former Café "Müller", that the poet used to visit.
The interiors are furnished with panels that describe extensively the poet's life and literary and journalistic activity.
Of special interest is the poet's tumultuous relationship with Mrs. Diosy Ördönné, called "Adel Brül" or "Leda" in his poems, a married woman who lived in France. Between 1904 and 1911, the poet traveled several times to Paris. This experience extended his horizons and enriched his literary creation. It is in that period that he published the volume "Uj versek" (New poems), which was a landmark for Hungarian poetry, while Ady was considered the first modern Hungarian poet. Influenced by Baudelaire and Verlaine, Ady Endre is considered part of Symbolism.  

Mobilierul include biroul de lucru al poetului și contribuie la recreearea atmosferei de epocă. 
Fapt interesant, Ady Endre și Octavian Goga erau prieteni. Așa se face că domeniul lui Octavian Goga, de la Ciucea, a aparținut mai întâi lui Endre, prin soția lui, Berta Boncza. La moartea lui Ady Endre în 1919, poetul român cumpără domeniul de la văduva prietenului său și reface castelul în stil neoromânesc.

The furniture includes the poet's desk and contributes to recreating the old atmosphere.
Interesting fact, Ady Endre and Octavian Goga were friends. Thus, Octavian Goga's domain in Ciucea belonged first to Endre, through his wife Berta Boncza. At Ady Endre's death in 1919, the Romanian poet bought the domain from his friend's widow and rebuilt the castle in Neoromanian style.

Muzeul este deschis marţi, joi şi sâmbătă 10 - 15 şi miercuri, vineri, duminică 10 - 14 şi 16 - 18.

The museum is open Tuesday, Thursday and Saturday 10 - 15 and Wednesday, Friday and Sunday 10 - 14 and 16 - 18.

vineri, 18 noiembrie 2016

Muzeul Ţării Crişurilor (Palatul Episcopiei Romano - Catolice)

Muzeul Ţării Crişurilor era, când l-am vizitat în primăvara lui 2016, încă găzduit în Palatul Episcopiei Romano - Catolice din Oradea, cunoscut şi sub numele "Palatul Baroc". Deja din 2017, muzeul îşi definitivează mutarea în noul sediu, fosta garnizoană a oraşului.

The "Criș Land" Museum was, when I visited it in the Spring of 2016, still set up in the Palace of the Oradea Roman - Catholic Bishopric, also known under the name of the "Baroque Palace". Already in 2017, the museum shall move permanently to its new site, the former town garrison.

Palatul a fost confiscat episcopiei de către autorităţile comuniste, în anul 1963, iar din 1971 a găzduit muzeul. Arhitectural, constituie un ansamblu coerent cu Bazilica Romano - Catolică "Ridicarea la Cer a Fecioarei Maria".

The palace was confiscated by the Communist authorities in 1963 and since 1971 it hosted the museum. Architecturally, it is a coherent ensemble with the Catholic Church "Assumption of Mary".

Având în vedere transferul care are loc, muzeul prezintă doar unele colecţii temporare, în special etnografice.

Given the transfer which is about to take place, the museum only presents temporary collections, especially ethnographic.

Spațiile muzeului sunt destul de austere; de altfel, palatul a suferit multe distrugeri în perioada comunistă, mai ales interioarele. Astfel, va fi mult de muncă pentru a-l readuce la starea de dinainte de naționalizare. Obișuitele ravagii ale comunismului, asociate cu retrocedări anevoioase.

The museum rooms are austere; the palace suffered many destructions during the Communist regime, especially the interior. Thus, there shall be a lot of work to do to bring it to the state prior to the nationalization. This is the common lot of the destruction caused by Communist confiscations and tedious restitutions. 

Au fost deosebit de interesante unele exponate regionale, în special costumele populare bihorene.

Some regional exhibits were extremely interesting, especially the Bihor folk costumes.


Mi-a atras atenția un documentar video despre prelucrarea cânepii din care, acum jumătate de secol, ţăranii confecţionau încă îmbrăcăminte în casă.

A documentary on hemp - and how cloth is made from it - caught my attention. Half a century ago, peasants still wove cloth and sowed clothes at home.

Noul sediu al muzeului, clădirea garnizoanei, se află în vestul oraşului, între Piaţa Unirii și Campusul Universității Oradea, la intersecția cu Calea Matei Basarab. Este un domeniu întins, iar clădirea nu poate fi observată din stradă din cauza arborilor stufoși. Cu siguranță va fi un muzeu superb redeschis în beneficiul turiștilor din întreaga lume, spre mândria bihorenilor.

The new museum headquarters are in the west of the city, between Union Square and the Oradea University Campus, at the intersection with Matei Basarab road. It is a vast domain and the building cannot be observed from the street, because of the trees. It shall surely be a beautiful museum reopened for tourists from around the world. It shall be the pride of the locals.

În faţa garnizoanei este instalat bustul Generalului Traian Moşoiu. Născut în 1868 la Tohanul Nou, județul Brașov, după ce şi-a terminat studiile militare la Academia Militară Tereziană de la Viena, a ales, în anul 1891 să treacă în România, servind sub drapelul tricolor. Astfel, a fost printre cei mai capabili ofiţeri pe durata Primului Război Mondial. Guvernator Militar al Transilvaniei în 1919, a comandat "Grupul de Armate Nord" care a participat la cucerirea Budapestei în acelaşi an, Generalul Moşoiu fiind numit Comandant al Garnizoanei militare Budapesta. După război a deţinut mai multe portofolii ministeriale, printre care Ministerul de Război, Ministerul Comunicaţiilor şi Ministerul Industriei şi Comerţului. Mă bucur mereu să văd cinstite printr-un monument de for public personaje mai puțin cunoscute din istoria noastră, dar cu un aport major la aceasta.

In front of the garrison is found a statue of General Traian Moșoiu. Born in 1868 in Tohanul Nou, Brașov County, after finishing military studies at the Theresian Military Academy in Wiener Neustadt, Austria, he chose, in 1891, to cross the Carpathians, serving under the Romanian flag. Thus, he was one of the most capable officers during World War I. Military Governor of Transylvania in 1919, he commanded "Army Group North" which participated to the liberation of Budapest in the same year. General Moșoiu was named Commander of Budapest Military Garrison. After the war, he held several ministerial portfolios, including that of Minister of War, Minister of Communications and Minister of Industry and Commerce. I am always happy to see public monuments erected for lesser known historical figures who did a lot for our country.