joi, 5 mai 2016

Eroii lui Ștefan cel Mare: Deva


După două zile la Turda, urmai două zile la Deva, însă pe drum mai aveam câteva surprize plăcute. Întâi am traversat Aiudul, unde din păcate nu am oprit, însă am putut admira cetatea din autocar. 

Ne-am oprit la Alba Iulia; vremea ținea cu noi și în cele două ore petrecute în cetate, nu știam unde să ne împărțim, între obiective (și "poze de grup")

A fost timp pentru tot, până la urmă, vremea era superbă, cetatea impecabilă, cum este de câțiva ani, o delectare și o mândrie să o arăt prietenilor de peste Prut. Eu am prins un cadru foarte bun (pentru mine) cu Obeliscul lui Horia, Cloșca și Crișan dar toți alergam de colo-colo, făcând poze, mai ales cu statuile de bronz ale soldaților și protipendadei de secol 19. 

Am revăzut cu emoție Catedrala Întregirii Neamului și am încercat, cumva, să transmit acest sentiment și grupului.

Am avut ghinion pentru că nu era deschisă Catedrala Catolică cu mormântul lui Iancu de Hunedoara (se filma un film indian) și nici Sala Unirii (mare dezamăgire, aici) dar am admirat fortificațiile și clădirile din exterior.

Am avut ocazia să văd și noile amenajări din piața principală (fostul Parc Custozza), unele interesante, altele aproximative sau chiar de prost gust... În fine, alea jacta est...

Am profitat și să fac poză lângă statuia unuia dintre actorii cheie ai Marii Uniri, episcopul greco-catolic Iuliu Hossu.

Colegii s-au bucurat să cumpere suveniruri de la numeroasele căsuțe turistice și de asemenea s-au amuzat copios, de exemplu la această prezentare... savuroasă.

Încă o "poză de grup"...

... și ne-am repliat pentru o gustare de prânz, oferită de gazda și ghidul nostru în Alba Iulia, parlamentarul Clement Negruț.

După Alba Iulia a urmat Deva, popasul nostru pentru două zile. Având în vedere orarul de vizitare, am mers imediat la cetate. 

Acolo ne-a primit domnul parlamentar Gheorghe Firczack, care s-a ocupat de noi pe durata șederii.

Din cetate se vedea tot orașul și toată valea Mureșului. Pentru prima dată vedeam și altă față a orașului, nu cea, oarecum dezavantajoasă, din cele câteva tranzituri, prin gară sau autogară, în drum spre Franța când eram student. 

Cetatea a fost frumos restaurată în ultimii ani, s-a construit un funicular, a devenit un obiectiv turistic major, dar despre toate astea, pe îndelete, într-o descriere mai amănunțită a Devei.

Singura problemă cu funicularul: nu prea e suficient de încăpător la aflux mare; a trebuit să ne împărțim în vreo cinci grupuri și primii plecați au avut de așteptat după ultimii sosiți.

16 Seara a fost ocupată cu cina și cu o plimbare în orașul pe care începeam să-l descopăr. Anii trecuți, când treceam prin Deva, vedeam doar gara și blocurile destul de urâte din jur. Acum descopeream centrul istoric al orașului, adăpostit sub dealul cetății, înțesat de clădiri vechi și statui. ("Și că-n a noastre piepturi, purtăm cu fală-n lume, biruitor în lupte, un nume de Traian").

Atracția principală a orașului, pe timp de vară cel puțin, este fântâna luminată și cântătoare din Piața Victoriei (unde se află statuia ecvestră a lui Decebal, iar în Piața Unirii statuia lui Traian din imaginea precedentă). Aici ne-am adunat în ambele seri și am ascultat programul de o oră. Deși mult mai mică decât, să zicem, fântâna de la Barcelona, în serile acelea nu mi-a trebuit mai mult, era liniștit, plăcut. Un pic răcoros, cu stropii împrăștiați de vânt până pe noi, cu muzică inspirată. Copiii se jucau pe bordura fântânii sau chiar în apă...
La un moment dat Elena, Manuela, Mirela și Adriana au venit să facă o poză "cu coordonatorul de grup", ceea ce înseamnă că nu le-am stricat excursia până la acel moment (de fapt toată lumea a fost de treabă și ne-a lăudat la final și pe mine și pe Dumitru pentru voia bună asigurată, că n-am pierdut pe nimeni, că nu a rămas lumea nemâncată...). :) Oricum, specific, gașca asta de patru a fost unul din sufletele petrecerii, care a trăit "cu maximă intensitate" cele 6 zile ale excursiei. Trecuseră 3 zile, în ultimele 3 voia bună urma să urce la cote și mai mari, cu discotecă, "mafia" pe autocar sau până-n zori și multe altele care nu încap aici;


A doua zi a început cu o excursie la Țebea, la Pantenonul Moților, ceva la ce domnul parlamentar Firczack ținea în mod deosebit. Următoarea persoană încântată de inițiativă eram eu. :) Drumul era cam lung și unii erau nedumeriți: "Romulus, ce-i acolo de văzut? Adică mergem să vedem un copac" "Unul mort", adaug eu, adăugând la glumă și intrând în joc, în aceași timp necăjindu-mă, oarecum serios, că unii nu înțeleg încărcătura patriotică a locului pe care urma să-l vizităm.
Acolo am fost efectiv captivat de discursul doamnei muzeograf, o prezentare de zece minute cursivă, plină de pasiune.
Sunt multe de spus despre Panteonul Moților de la Țebea, dar trebuie mai pe îndelete într-o postare viitoare.

Și drumul până la Țebea a fost deosebit de pitoresc; foarte repede, însă, ne-am întors la Deva.

Acolo am vizitat Muzeul Civilizației Dacice și Romane, găzduit în impresionantul Palat Bethlen, sau "Magna Curia" (de asemenea, va urma în detaliu).

A urmat Castelul Huniazilor, ca și precedentele obiective, o premieră pentru mine. De fapt pentru mine toate obiectivele din Hunedoara erau noi, nu mai avusem ocazia să opresc în acest județ pe care l-am traversat de atâtea ori. Era demult pe lista obiectivelor majore ale României pe care voiam să le vizitez.

22 Aici am dat de grupul de indieni care filmau și care ne-au împiedicat să vedem unele obiective la Alba Iulia... Din fericire, castelul nu era închis!

Unii din grup chiar au profitat să afle lucruri noi despre meseria de producător de film...

Cert e că vizita a fost foarte interesantă, un rol deosebit avându-l ghidul nostru, pasionat din creștet (plete) până-n sandale. "Dacul" nostru a împins amabilitatea până la a ne dărui "galbeni" (în loc de aur dacic, monezi gălbui de 1 ban) cu ajutorul cărora să ne punem dorințe, încredințate fântânii din castel (săpată de 3 tătari prizonieri ai lui Iancu de Hunedoara). 

Fără a detalia vizita, care a fost deosebit de interesantă, voi menționa că o atracție majoră a fost camera de tortură a castelului. În ceea ce mă privește, însă, Castelul Huniazilor nu este exploatat la potențialul lui. Da, s-a restaurat mult în exterior, se vede, dar în interior nu este suficient amenajat, mi-aș dori mai mult, mai multe decoruri (nu kitsch), mai multă mobilă de epocă... Voi reveni pe acest subiect.

Întoarcerea în Deva a însemnat încă o plimbare, la foarte modestul ei centru comercial (mall), un fel de hală, cum era "Prisma" acum 20 de ani, sau prin centru, unde am văzut acest restaurant cu numele unui cartier din Chișinău.

Seara s-a încheiat cu o scurtă conferință, la care a asistat și presa locală, un eveniment interesant în sine, la care basarabenii au avut ocazia să-și expună impresiile despre Marșul lui Ștefan cel Mare și despre excursia în desfășurare.

În loc de încheiere, un grafitti de pe zidurile Devei.

Mulțumesc pentru fotografiile folosite lui Andrei Arîcu, Efim Duca și Elenei Man. 

miercuri, 4 mai 2016

Eroii lui Ștefan cel Mare: Turda


În seara de final a marșului, din București au plecat autocarele în 3 direcții: Transilvania, Prahova și Constanța. Pe parcursul unei săptămâni, eu și Dumitru aveam să ne ocupăm de 55 de "eroi ai lui Ștefan cel Mare", mulți dintre ei descoperind pentru prima dată țara, și încă una dintre cele mai frumoase regiuni ale ei, Turda și Deva.

Pe Dumitru îl cunoșteam deja de la Școala de Vară de la Izvoru Mureșului și din asociație, știam că mă voi înțelege bine cu el dar de fapt am făcut o echipă foarte bună (și și grupul cu care am fost a fost foarte fain și nu am avut probleme cu ei de niciun fel). Pe deasupra, și eu și el știam Turda, eu dintr-o excursie cum 3 ani în urmă (2012) iar el ca fost student la Cluj.

București - Turda s-a făcut noaptea, cu un popas pentru cină la Dedulești, înainte de a ajunge cu noaptea-n cap la Gimnaziul Emil Negruziu, pe înălțimile Turzii. Am avut noroc că am putut să ne luăm camerele, să ne odihnim, să prânzim și deja începeam primele vizite. Dacă în marș meniul în general era grecica cu bătuta (hrișcă cu șnițel), în Transilvania hrișca a fost înlocuită cu cartofi (crumpene sau crumpile, cum se zice la mine-n sat) iar șnițelul a rămas.

Primul obiectiv au fost Cheile Turzii, pe ploaie. 
Da, vremea nu a prea ajutat, dar vizita a fost cu atât mai interesantă, lumea încântată.

Și eu eram, deși nu neapărat pare. Eu mai avusesem ocazia de a vedea cheile pe vreme mult mai bună și în general văzusem aproape tot ce era de văzut la Turda, dar era o bucurie să revăd orașul și atracțiile lui.

Ghizii noștri au făcut plimbarea mai plăcută, doi vlăjgani de la Salvamont în care puteai avea foarte încredere. Cu cel din dreapta (cu capul descoperit) am povestit mai multe, el în 1992 chiar înainte de Războiul din Transnistria a fost în Republica Moldova și mi-a relatat cum tineretul acelei perioade și-ar fi dorit ca România să facă mult mai mult să ajute basarabenii.

Eroii lui Ștefan cel Mare - Transilvania, cum am botezat excursia, în prima din multele "poze de grup", pe care eu insistam să le facem la aproape fiecare obiectiv, pentru ca fiecare să le aibă ca amintire.

Seara s-a încheiat la Primărie unde am fost primit de gazda noastră, cel care a organizat șederea de două zile la Turda, parlamentarul Mircea Irimie. Dumnealui mi-a făcut o impresie foarte bună, prin tot ce am discutat în cursul vizitei, fiind un om cult, patriot și permanent dedicat orașului.

La festivitate au fost scurte discursuri, cântece și dansuri populare.


A doua zi am avut noroc de vreme frumoasă și am vizitat și mai multe obiective. În primul rând atracția principală a zonei, Salina Turda. "Poză de grup la intrare".

Salina Turda îmi era cunoscută, dar cu atât mai mult mă bucuram să o viziteze și grupul din Basarabia.

13 Am revăzut sălile salinei, începând cu sala crivacului sau sala ecourilor. În aceasta din urmă, invitați să strigăm ceva pentru a auzi ecoul de până la 15 ori, am strigat în cor "unire".

"Nu am mai văzut așa ceva. Nu mai pot! Ce să fac cu atâta amintire", exclama, uimită, o profesoară din Soroca.

După salină, am vizitat și lacurile sărate de la suprafață. Deși stătea să plouă, cei mai temerari au făcut o baie și de altfel o gașcă destul de mare s-a întors și pe seară pentru a prelungi distracția.

Vremea a ținut cu noi, însă, și am vizitat pe soare Casa Voievodală (Muzeul de istorie Turda), castrul roman de la Potaissa (în imagine) și Mânăstirea "Mihai Vodă".

Aceasta din urmă este o replică fidelă a ctitoriei lui Mihai Viteazul de la București (biserica), ce a fost atât de grav mutilată de regimul comunist, care a strămutat-o de pe dealul pe care se afla, pe malul Dâmboviței, și i-a demolat chiliile ridicate de arhitectul Petre Antonescu, vechiul sediu al Arhivelor Statului. La Turda, pe locul unde se consideră că a fost înmormântat voievodul primii uniri, a fost ridicat un obelisc și ctitorită mânăstirea ce-i poartă numele, un frumos ansamblu de inspirație medievală ce este aproape terminat.

Vizita s-a încheiat cu Biserica Rățeștilor, ctitoria din secolul 19 a familie Rațiu, superb pictată în interior. Eu am avut răgaz să iau o cafea și în casa în care a locuit Ion Rațiu: aveam nevoie de internet și am găsit la cafeneaua denumită sugestiv "La Papion". Aici am putut citi, în lucrarea "Cine mă cunoaște în țară așa cum sunt?", scrisă în 1991, următorul pasaj elocvent: "Pentru mine, ocuparea Basarabiei în 1940 a fost un șoc puternic. Eram departe de țară și acest eveniment a trezit în mine un profund sentiment al conștiinței naționale. De atunci și până în prezent, în presă și în conferințe publice, am susținut apartenența acestei provincii la România. Chiar în anii în care puterea sovietică părea veșnică, am susținut aceste adevăruri. (...) În urma proclamării independenței Ucrainei, eu am convingerea fermă că, cu o Ucraină independentă și democratică, se va putea negocia reîntregirea țării românești în granițele ei firești, incluzând Bugeacul și Nordul Bucovinei. Iată de ce decizia Parlamentului Moldovei (proclamarea independenței) ne deschid larg porțile unui viitor mai bun."

În aceeași seară am avut norocul de a găsit catedrala ortodoxă deschisă (o ratasem data precedentă). Stăteam pe treptele catedralei și un moment m-am gândit câte lucruri se întâmplaseră în trei ani - pentru mine destul de multe și semnificative. Concluzia? Totuși nu regretam momentul și locul în care mă aflam atunci. Catedrala de la Turda este, împreună cu cea de la Sighișoara, biserica mea preferată ridicată în stil neoromânesc în perioada interbelică, prin armonia proporțiilor (cele de la Cluj sau Târgu Mureș sunt mai mari, dar eu le prefer pe acestea). Pictura interioară este executată de Paul Molda și Gheorghe Belizarie. 

Turda e foarte prietenoasă - pe strada principală sunt magazine unde se pot face cumpărăturile și cafenele unde se poate sta. Am rămas și noi la una dintre acestea, pentru a ne bucura de ultima seară în oraș. A doua zi destinația era Deva!



Mulțumesc pentru fotografiile folosite lui Radu Cîrstoiu, Andrei Arîcu și Efim Duca.

luni, 14 martie 2016

Marșul lui Ștefan cel Mare: ziua 8 Iași - București

Trezirea la ora 4 pentru a lua trenul a fost cruntă. Am ajuns repede cu două autobuze la gară, pe când abia se crăpa de zi. Ne așteptau patru vagoane doar pe noi în "Trenul Unirii".

Îndată ce ne-am găsit locurile, lumea a adormit la loc, buștean. 

Ca și în marș, drapelele s-au dovedit din nou foarte utile, ori ca pături...

... ori ca perdele improvizate, pentru că soarele de iulie pătrundea dușmănos în vagoane. 

Între timp, noi goneam spre București. 

În gările de popas am primit întăriri, precum aici, la Bârlad. 

Aici la Tecuci... unde am putut admira un monument măreț închinat "CFRiștilor căzuți pentru patrie" în Primul Război Mondial.

De asemenea, în parcarea gării am descperit o autentică Dacie 1300 (produsă în perioada 1969 - 1982).

La un moment dat trenul s-a umplut de covrigei pe sârmă, ca cei pe care-i ține Artemis, semn că am oprit la Buzău. A fost o gustare binevenită.

Cele șapte ore au trecut în zbor și eram deja sosiți la București.

În timp ce toată lumea se organiza în Gara de Nord, eu am pornit ca din pușcă acasă, pentru două obiective majore: duș și o masă bună, la mama. Ceva senzațional după o săptămână de marș. Am găsit acasă o stare de spirit foarte optimistă și admirativă pentru realizările noastre; marșul fusese relatat la televizor și ceea ce inițial părea greu de făcut - parcurgerea distanței Chișinău - Iași pe caniculă - a fost înfăptuit. Așadar, foarte multă lume dorea să vină la Universitate să întâmpine marșul, deși, entuziasmul unora s-a mai temperat în fața realităților obișnuite: 
- Vin și eu să-i întâlnesc, dacă mi se coc vinetele până atunci, a spus o vecină, altminteri bine intenționată. 
Mie mi-a venit să râd; 
Mama a venit la marș, ba mai mult, a pregătit o plasă mare cu mâncare pentru cât mai multă lume.

Între timp, coloana de unioniști pornea din Gara de Nord, destinația Piața Universității.

În piață, bucureștenii se adunaseră să îi întâmpine.

În exterior, au fost urale, chiote, aplauze. În sufletul fiecăruia, cred că a fost și mai mult, o satisfacție greu de descris în cuvinte pentru reușita de a fi terminat marșul cu bine.

Lumea s-a adunat în fața Teatrului Național, proaspăt restaurat.

S-au rostit câteva discursuri de bun venit, deopotrivă de către cei de la București cât și de către cei din marș (George și Anatol).

În mulțime și sus pe statuile de la TNB, steagurile fluturau.

Pe urmă, am pornit spre Palatul Cotroceni, obiectivul final al marșului fiind de a cere Președintelui Klaus Iohannis Unirea (potrivit declarației mai vechi "Unirea este ceva ce doar Bucureștiul poate oferi și doar Chișinăul poate accepta.")

Coloana era din nou precedată de ansamblul "Ștefan Vodă" de la Căpriana.

 Cei mai tineri și mai curajoși, Lupu și Mihai, conduceau marșul.


În coloană, din nou, oameni în vârstă...

... familii...

... o groază de bicicliști...

...și foarte mulți prieteni, dintre cei care au organizat primirea de la București, precum Mădălina...

...sau Mirela și Mariana...

... Alexandru.

Erau și cei care au asigurat buna desfășurare a marșului, precum Adi...

... Radu ... 

... sau Mihăiță.

Ziceam că merita o comparație fotografică înainte - după marș. Cert e că eram ars de soare, cu și cu vreo șapte kilograme în minus, dar foarte foarte fericit.

La traseu au participat și personaje politice mai celebre, precum Remus Cernea... 

... și cu toții ne-am pus în mișcare spre Cotroceni...

... trecând prin Piața Națiunilor Unite...

... și cu o scurtă oprire la Palatul Parlamentului. 


La Parlament ne-au întâmpinat reprezentanți ai principalelor partide.

Coloana a continuat de-a lungul Dâmboviței...

... și sus pe dealul Cotrocenilor.

Destinația finală, Piața Leul de la Palatul Cotroceni.

Unioniștii s-au strâns în jurul Monumentului Eroilor Geniști (Statuia "Leul"), ridicat de Spiridon Georgescu la inițiativa Generalului Constantin Ștefănescu - Amza. 

Între timp, basarabenii, pe bază de pașaport și de brățară albastră de identificare în marș, au fost invitați în Palatul Cotroceni unde au avut o scurtă întâlnire cu consilierii Președintelui, acesta din urmă fiind plecat din țară la momentul respectiv (și care a transmis, asemenea Premierului, un mesaj de felicitări). A fost un monument emoționant pentru toți cei care au fost, pentru câteva momente, în frumosul palat, care a văzut atâta istorie, începând cu vremurile de reședință princiară a regilor întregitori Ferdinand și Maria și până astăzi.

Din nou, o parte din nucleul de conducere al marșului, îmbrăcați în tricourile distinctive: Nicolae, Mihaela, Aurel, Ana-Lucia, Tudor, Gina, Sabin, Ecaterina și Artemis.

A fost Marșul lui Ștefan cel Mare. A fost lung, dar parcă totuși a trecut incredibil de repede. Am rămas cu mândria faptului împlinit și cu nostalgia amintirilor frumoase. Și am mai rămas cu ceva, noi, cu toții: am rămas cu numele "eroii lui Ștefan cel Mare". Înaintașii ne sunt exemplu și nu ne-am spus ultimul cuvânt!

Mulțumesc pentru fotografiile folosite lui Radu Cîrstoiu, Constantin Grigoriță, Efim Duca, Ionuț Poenar, Eugen Horoiu, Adrian Băzăvan, Adi Lupu, Anatol Ursu și Mircea Ursache.