miercuri, 27 noiembrie 2013

Memorialul și cimitirul militar de la Turtucaia

"Eram treizeci de tunari, deasupra satului Kosui-Bulgar, lângă două cupole de tunuri neisprăvite, la care lucrau până seara târziu oamenii de corvoadă civili, aduși din țară, de peste Dunăre. În ziua din urmă, odată cu apropierea primejdiei, numărul lor fusese sporit cu vreo două sute de turci de prin împrejurimi, care, sub paza soldaților noștri, cărau betonul frământat de o mașină gălăgioasă și îl turnau în două imense gropi cilindrice, unde trebuia să fie așezate tunurile. După câte auzisem, lucrarea începuse încă din martie, dar se tărăgănase până acum, în zilele mobilizării.
Corturile și adăpostul nostru erau lângă creasta unei coline, care cobora cu un capăt în Dunăre. De o parte, se adâncea o vale îngustă, cu un pârâiaș umbrit de sălcii, de unde porneau, până spre Turtucaia, livezi bogate, țarini și vii cu poamă crudă. De cealaltă, tăpșanul lin cobora într-o vale mai largă, cu așezări gospodărești, lângă un iaz bogat în pește, deasupra căruia se ridica o coastă pleșuvă de deal, apoi tufăriș mărunt și imașuri pustii, luminate de soare.
De acolo și din cutele amfiteatrului din dreapta, trebuia să vie inamicul..."
Așa își începe poetul George Topîrceanu (1886-1937) istorisirea "Amintiri din luptele de la Turtucaia". Este un eveniment relativ puțin cunoscut din istoria noastră, o înfrângere neașteptată, usturătoare, care a dat peste cap toate planurile ofensivei române în Transilvania și care avea să pună de la bun început România în defensivă în sângerosul război. Din fericire, conflagrația era mondială iar România avea să iasă învingătoare din ceea ce se numește pe bună dreptate Războiul de întregire. 
Ceea ce pentru Bulgaria este "epopeea de la Turtucaia" este un episod tragic pentru România, care a intrat în umbra triadei victorioase Mărăști, Mărășești și Oituz, ca o înfrângere fără consecințe, numită uneori și "înfrângerea uitată". Totuși, mult sânge a curs în timpul bătăliei din 5-6 septembrie (23-24 august pe stil vechi) și acest lucru nu trebuie uitat. Eu întotdeauna am dorit să aflu mai multe despre funestul eveniment și acest lucru m-a adus până la Memorialul și cimitirul militar de la Turtucaia, situat lângă satul Shumentsi (numit Daidâr în perioada interbelică). Ajungeți ușor pe drumul nr. 205 care se desprinde pe dreapta din șoseaua națională ce ocolește Turtucaia și este deschis (vizitabil) la orice oră. 
Cimitirul Militar este construit de români în 1926. Memorialul este construit de bulgari, după 1940. Fiecare secțiune are elemente distinctive, dar îmi place că, în timp ce memorialul are un caracter evident bulgăresc, cimitirul de onoare nu a fost lipsit de caracteristicile românești, poate pentru că de la bun început a fost construit pentru comemorarea tuturor celor căzuți: români, bulgari, germani și turci.   
Am intrat pe poarta principală, cea a memorialului. De la început, un panou bilingv anunța culoarea: "Turtucaia este un nume momorabil și sfânt în războaiele de unitate națională". Două tunuri străjuiesc intrarea. Axul memorialului se îndreaptă spre o monumentală decorație militară bulgară greu de fotografiat, fiind orientată sud. Era singura perspectivă pe care o știam de pe Wikipedia, dar vizita era doar la început. În stânga: o biserică urâtă, construită după 1990. Din păcate în perioada comunistă bulgarilor nu li s-a permis să ridice un lăcaș de cult, sunt convins că l-ar fi făcut mai frumos. Așa e și în România, din păcate, cu rare excepții. Intru: arată mai bine în interior. Pe pereți, informații despre cele două războaie mondiale și nume de eroi bulgari căzuți. Păstrez un moment de reculegere pentru toți cei căzuți. Ies. Spre dreapta observ un plan al bătăliei: fac ochii mari. Deși e în bulgară, recunosc instant planul bătăliei, orașul înconjurat de fortificații, la rândul lor încercuite de asediatori. Bastioane roșii: românii. Săgeți albastre: bulgari, nemți, turci. Împing portița de fier: am pătruns în cimitirul militrar propriuzis. 
În fața mea se află un obelisc încărcat de coroane: în prima duminică a lunii septembrie se comemorează bătălia, iar noi sosisem în al doilea weekend. Printre jerbe se aflau și două românești cu inscripția "Glorie militarilor jertfiți la Turtucaia" de la Asociația Națională Cultul Eroilor Constanța și Liga Militarilor Profesioniști. Minunat. Dau turul obeliscului: piatra de Vrața este inscripționată superb în 4 limbi: română, bulgară, germană și turcă "Onoare și admirație celor ce au știut să moară vitejește pentru țara lor". Fapt interesant, inscripția turcă e în alfabet arab, pentru că reforma lui Ataturk nu avusese încă loc.
Aproximativ 8000 de soldați sunt înhumați în mormite individuale și în două gropi comune, două movile surmontate de câte o cruce de piatră. Multe dintre mormintele individuale poartă aceeași inscripție: "necunoscut". Pe margini, nesfârșite liste de nume și inscripții pe care nu le-am înțeles. Paznicul, care ne-a însoțit o parte din vizită, ne-a arătat câteva morminte spunând laconic: "rumunski". 
Am petrecut ceva timp în cimitir, fotografiind, observând și mergând cu gândul înapoi în timp, încercând să mă conectez cumva la evenimentele de acum 97 de ani. Mă bucur că am ajuns în acest loc și cu siguranță nu va fi singura dată. Îmi pare bine că România nu a uitat eroii căzuți la Turtucaia, că participă la comemorările anuale și că cimitirul este atât de frumos îngrijit. 
Mă gândesc la istorisirea lui George Topîrceanu, pe care vă recomand să o citiți pe internet, la deznădejdea înfrângerii și a prizonieratului, cărora totuși le-a supraviețuit. "Mă vei întreba, poate, care a fost pricina înfrângerii noastre de la Turtucaia?" spunea poetul soldat. "Deși sunt un profan în ale milităriei, totuși, în credința că mărturiile viitoare nu-mi vor aduce dezmințire, îți răspund hotărât: Atât numărul și calitatea trupelor aflătoare acolo la începutul luptei, cât și faptul că întăriturile nu erau încă terminate, probează că noi nu ne-am așteptat la un atac repede și violent al bulgarilor în acest punct.
Topîrceanu, care a pățit totul pe pielea lui, are probabil dreptate. România a luat Cadrilaterul în 1913 pentru a se apăra mai bine de bulgari prin orașele fortificate Silistra și Turtucaia, dar a reușit doar să ofere bulgarilor un punct de focalizare pentru un iureș îndârjit. La prima ocazie, aceștia s-au năpustiit spre Dunăre, frontul vulnerabil al României. Departe de a fi "o puternică fortăreață modernă", cum o descriu bulgarii, Turtucaia nu era pregătită să primească o lovitură atât de hotărâtă în primele zile ale războiului, executat cu măiestrie de mareșalul german August von Mackensen și generalul bulgar Ștefan Toshev. Aflați în linia întâi, la Turtucaia s-au jertfit mulți viteji. "De i-ar da Dumnezeu numai oameni de aceștia țării mele – tari la suflet ca granitul din care Istoria uită adeseori să le taie monumentele", spune poetul, și spun și eu.

(despre centenarul Bătăliei de la Turtucaia, aici

The Turtucaia Battle Memorial and Military Cemetery

"We were thirty gunners, in position over Kosui-Bulgar village, near two unfinished pillboxes. Workers brought from over the Danube toiled around them until late in the evening. In the last day, with the approaching danger, their number was increased with about two hundred Turks from the nearby villages. Under guard, they were carrying the concrete, which was by mixed by a noisy machine, pouring it in two immense round holes, where the guns were to be fitted. I heard that the works started in March, but trailed on until the mobilization of the army. 
Our tents and our shelters were near a ridge which descended on one end in the Danube. On one side, a narrow valley deepened, a small river with overhanging willow trees running through it. From there to Tutrakan were rich orchards, fields and vineyards with green grapes. On the other side, the smooth slope descended into a wider valley, with homesteads near a pond rich with fish. Then there was a naked hillside, small thickets and empty plains, lit by the sun. 
From there, from the folds of the amphitheater on our right would come the enemy..."
Thus begins poet George Topîrceanu (1886-1937) his "Recollections from the Battle of Turtucaia". It is a relatively little known event in Romanian history, a stinging unexpected defeat, which threw off course the offensive in Transylvania, cornering Romania in a defensive position from the very beginning of the war. Fortunately, the war was  not regional but general and Romania would in the end emerge victorious in its war for national unification.  
What is for Bulgaria the "Tutrakan epic" is for Romania a tragic episode. Fortunately, it has been overshadowed by the subsequent victories on the battlefields of Mărăști, Mărășești and Oituz, becoming just a defeat without consequences, sometimes called "the forgotten defeat". However, a lot of blood was spilled during the battle in those days: September 5-6 1913 (August 23-24 according to the Julian Calendar). This must never be forgotten. I always wanted to know more about the fateful event and it brought me to visit the site, near Shumentsi village (called Daidâr in the interwar period). You can easily reach it on road nr. 205. It is on the right of the main Tutrakan - Silistra road and the site can be visited at any hour.
The Military Cemetery was built by Romanians in 1926. The Memorial is built by Bulgarians, after 1940. Each section has its own distinctive elements, but I like the fact that while the memorial has clear Bulgarian elements, the cemetery was not deprived of Romanian characteristics, also because it was built from the very beginning in memory of all those who fell in the battle: Romanians, Bulgarians, Germans and Turks.   
The entrance is a large stone gate with two cannons guarding it. A bilingual panel gives the tone from the very beginning: "Tutrakan is a memorable and holy name in the wars for the national unification". The axis of the memorial leads to a monumental Bulgarian military decoration which is hard to photograph, facing south. It is the only image I knew of the site, from Wikipedia, but the visit was just beginning. On my left there was an ugly modern church, built after 1990. Unfortunately, Bulgarians were not allowed, in Communist times, to build a church, because I'm sure they would have made it prettier. Modern churches in Romania are ugly too, with a few exceptions. It looks better on the inside. On the walls there are informations about the World Wars and Bulgarian names. I held a thought for those who fell here. Then I went out and saw on the right a plan of the battle. I couldn't miss it or fail to recognize the shape of the town with the fortifications, although it was all in Bulgarian. In red, the Romanians in their bastions. In blue, the Bulgarians surging forward. Passing the iron gate, I entered the cemetery. 
In front of me was an obelisk surrounded by wreaths: in the first Sunday of September there is a remembrance of the battle, and we arrived in the second weekend. There were also two Romanian wreaths, with the inscription "Glory to the soldiers sacrficed at Turtucaia" from the "Constanța National Association for Heroes Remembrance" and "The League of Professional Soldiers". Moving. I walked around the obelisk: the Vratsa stone was superbly carved in 4 languages: Romanian, Bulgarian, German and Turkish. "Honor and admiration to those who knew how to bravely die for their country". Interesting fact, the Turkish inscription is is the Arab alphabet, because Ataturk's reform had not yet occured.
Approximately 8000 soldiers are buried in individual tombs and in two mass graves, two mounds surmounted by a cross. Many of the individual tombs bear the same inscription: "unknown". On the sides, endless lists of names and inscriptions which I could not understand. The caretaker, who accompanied us for a part of the visit showed us a few tombs, mentioning laconically: "rumunski". 
I spent a few moment in the cemetery, taking photographs, observing and thinking back, trying to connect somehow to the events 97 years ago. I am glad I made it to this place and surely it shall not be the last time. I am glad that Romania has not forgotten its heroes fallen at Turtucaia, that it participates to the commemorative ceremonies and that the cemetery is so neatly taken care of. 
I am thinking about the story of George Topîrceanu, that I recommend (you find it on the internet, only in Romanian, I'm afraid). It depicts the despair of defeat and captivity, which he managed to survive. "You shall ask me, maybe, what was the cause of our defeat at Turtucaia?" said the poet soldier. "Although a profane in military matters, however, in the belief that future testimonies shall not disavow me, I give a decided answer: The number and quality of the troops at Turtucaia at the start of the battle, as well as the fact that the defenses were not yet finished, prove that we did not expect a quick and violent Bulgarian attack on this point.
Topîrceanu, who experienced it all first hand, is probably right. Romania took Southern Dobruja in 1913   to better defend itself from the south, thanks to the fortified towns of Silistra and Tutrakan, but it only succeeded in offering Bulgarians a focal point for a powerful thrust. At their first chance, they rushed for the Danube, Romania's vulnerable front. Far from being "a powerful modern fortress", as described by the Bulgarians, Tutrakan was not ready to receive such a determined blow in the first days of the war, brilliantly executed by German field marshal August von Mackensen ad Bulgarian general Stefan Toshev. On the front line at Turtucaia, many brave soldiers sacrificed their lives. "May God give my country only such men – with souls sturdy like the granite from which History often forgets to carve their monuments", says the poet, and so say I. 

(you can read here about the celebration of 100 years since the battle)























Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu