miercuri, 18 octombrie 2017

Sulina

Sulina - marginea României.
Chiar dacă ar mai fi locuri care ar concura pentru folosirea acestui apelativ, aplicarea lui Sulinei mi-a venit firesc, așa izolată fiind, la capătul Deltei, accesibilă doar cu vaporul.
Am stat două zile în oraș, dintre care una a fost de fapt într-un tur al Deltei. Deopotrivă plajă, râu și pădure, Sulina este uimitoare. Mai jos sunt câteva rânduri despre ce este de văzut în cel mai estic port de pe Dunăre.

Sulina - at the edge of Romania
Even if there are other places in Romania which can boast with the title, it comes naturally for Sulina, at the end of the Danube river. Beach, river and forest, Sulina is amazing.

Mi-am dorit de mulți ani să ajung în acest loc iar ocazia s-a ivit, neașteptat, când am vizitat un grup de prieteni basarabeni ce participau la Tabăra pentru etnicii români din afara granițelor "ARC".
(în imagine, tabăra văzută din vechiul far)

I wanted to get here for several years and the occasion came rather unexpectedly, visiting friends from Bessarabia at the "ARC" camp, for Romanians living in the neighboring countries.
(the camp grounds, seen from the old lighthouse)

Zilele de glorie ale Sulinei se leagă de Comisia Europeană a Dunării, înființată prin Tratatul de Pace de la Paris din 1856 (articolele 16 - 19). La încheierea Războiului Crimeei, Rusia a fost îndepărtată (vremelnic), de la gurile Dunării, iar pe fluviu trebuia să se poată circula liber.
Comisia își avea sediul la Galați, un sediu secundar la Sulina și era însărcinată, între altele, să amenajeze cursul inferior al Dunării astfel încât să se poată naviga în siguranță.
În imagine: sediul Comisiei Europene a Dunării, cea mai impunătoare clădire din oraș.

Sulina's glory days are linked to the creation of the European Commission of the Danube at the 1856 Paris Peace Treaty (articles 16 - 19). At the end of the Crimean War, Russia no longer bordered the Danube and it was decided that there would be free navigation on the river.
The Commission had its headquarters in Galați and secondary headquarters in Sulina. Its role was to undertake works in order to allow for a safe navigation.
Pictured: the headquarters of the Commission, the most impressive building in town.  

Palatul Comisiei Europene a Dunării, văzut din vechiul far.

The headuqarters of the European Commission of the Danube, seen from the old lighthouse.

Prin grija Comisiei, la Sulina au fost realizate diguri și s-a ridicat "vechiul far" ce a rezistat până în zilele noastre. Construit în 1870, astăzi găzduiește Muzeul "Farul Sulinei". 
Între timp, Dunărea a continuat să depună sedimente iar pământul a avansat cu sute de metri mai departe față de bătrânul edificiu.

The Commission oversaw the construction of modern levies and of the old lighthouse. Built in 1870. it is now a museum.
In the meantime, the Danube continued to expand the delta and now the old lighthouse is several hundreds of meters inland.

Odată cu transformarea micului sat de pescari Sulina în punctul terminus al unei căi navigabile de importanță crescândă, au apărut facilități moderne, precum hotelul "Camberi", astăzi din nefericire în ruină (o altă victimă a naționalizării comuniste).

Sulina transformed from a small fishermen village into a town at the end of an important waterway. A modern hotel was built, "Camberi", now a ruin (another victim of the communist nationalization). 

fostul hotel "Camberi" / the former "Camberi" hotel

Pe chei pot fi admirate multe clădiri centenare, dar renovate, cu balconașul lor caracteristic din fontă sau din fier forjat.

19th century buildings with a better fate can be seen on the Danube bank. They typically have an iron balcony on the main facade.

case de pe cheiul Dunării la Sulina / the Danube river bank

balcon din fier forjat și lemn / wood and iron balcony

Pe străduțele din spate se ascund câteva căsuțe din lemn, din vremuri foarte vechi.

On some streets you can still see very old houses, made of wood.

 A doua cea mai mare biserică din oraș, Sfântul Nicolae.

The second biggest church in town, Saint Nicholas.

biserica greacă, pe strada paralelă cu cheiul / the Greek church

Dunărea se scurge și ea molcom; pot fi admirate tot felul de ambarcațiuni curioase, mari și mici, ba într-o seară au acostat chiar vapoare de foarte mari dimensiuni, chiar în fața palatului Comisiei.

On the Danube you can see boats of all shapes and sizes. 

Cele mai impresionante sunt ale Poliției de frontieră, disciplinat aliniate pe malul opus.

The most impressive are the ones from the Border police.


De altfel, la Sulina, fiecare metru reamintește legătura strânsă a orașului cu apa, cu fluviul și cu marea.

In Sulina, every meter reminds us of the towns tight link with the water, river and sea.

În port se află și un frumos monument ridicat "în memoria eroilor care s-au jertfit pentru apărarea deltei Dunării și eliberarea Basarabiei în cel de-al Doilea război mondial". La Sulina au fost lupte atât în 1941 cât și în fazele finale ale războiului, orașul fiind bombardat de mai multe ori.

There is also a monument "dedicated to the heroes who gave their lives defending the Danube Delta and the liberation of Bessarabia in World War II". 

Tot pe mal se află cea mai frumoasă clădire din oraș: catedrala Sfântul Alexandru și Sfântul Nicolae. A durat 100 de ani să se facă această catedrală care, după cum se observă, încă are schele pe ea. 
Planul de a ridica o catedrală pe malul Dunării, vizibilă din largul mării, datează din 1882. Doar în 1910, la inițiativa regelui Carol I, a fost pusă piatra de temelie la edificiul prezent, după planurile arhitectului Constantin Nănescu. Nu a fost terminată: a izbucnit Marele Război. A fost reluată în anii 1930 sub impulsul regelui Carol II. A fost completat doar exteriorul: a venit războiul.

The most beautiful building is the Saint Alexander and Saint Nicholas Cathedral. It took 100 years to build it. As it can be seen, these days it still has scaffolding.
There was a plan to built a cathedral in the town since 1882. The foundation stone was laid in 1910 on the initiative of King Carol I. The architect was Constantin Nănescu. It was not finished because World War I erupted. The works were restarted during the reign of King Carol II but were again interrupted by another war. 

Vestea cea bună e că până la urmă catedrala a fost terminată și sfințită în 1982... 100 de ani pentru o catedrală! Mai bine mai târziu decât niciodată.

The good news is that the cathedral was finally finished in 1982... 100 years to finish a cathedral! Better late than never.

marți, 22 august 2017

Monumentul Ecaterinei Teodoroiu de la Muncelu

"Pe aceste locuri a căzut eroic în luptele pentru apărarea Patriei, la 22 august 1917, sublocotenentul Ecaterina Teodoroiu"
Aceste cuvinte lapidare sunt săpate în obeliscul ridicat pe partea dreaptă a drumului între comunele Străoane și Răcoasa, pe șoseaua ce urcă de la Mărășești la Soveja. 

"Here fell heroically fighting for her Motherland, on July 22nd 1917, second lieutenant Ecaterina Teodoroiu"
These few words are etched in the obelisk erected on the right side of the road between Străoane and Răcoasa, on the way from Mărășești to Soveja.

Am auzit recent din întâmplare de acest monument și m-a luat prin surprindere când l-am zărit brusc într-o curbă la ieșirea din satul Muncelu.

I only heard recently of this monument and I was surprised to stumble upon it in a curb exiting from Muncelu village.

Astfel, sunt 100 de ani de la momentul în care, în timp ce regimentul ei respingea unul dintre ultimele atacuri germane din cadrul bătăliei de la Mărășești, Ecaterina a fost lovită mortal.

Thus, it's 100 years since the moment when, while leading her regiment which was repulsing one of the last German attacks in the battle of Mărășești, Ecaterina was mortally struck.
"Înainte băieți, nu vă lăsați, sunteți cu mine!" ar fi strigat eroina, la momentul ultimului ei asalt.
La rândul ei, presa europeană titra: "Moartea glorioasă a unei eroine române".

"Forward, lads, don't give up, you're with me!" she called, dashing for her last assault.
The European press wrote those days: "The glorious death of Romanian heroine".

Astăzi, peste dealul sângeros s-a reașternut liniștea. Cresc culturi agricole, iar în vinul renumit din regiune curge, la propriu, sângele eroilor.
Aceștia nu au murit, pentru că trăiesc în amintirea noastră. Ei ne-au dat icoana sfântă a României Mari, iar în fruntea lor se află în continuare, ca în seara zilei de 22 august 1917, Ecaterina Teodoroiu.

Today, quiet has settled on the bloody hill. Agriculture is thriving and the renowned wine from the region flows red with heroes' blood. 
They are not dead, they live in our memory. They gave us the holy icon of Greater Romania, and before them still marches, like on that August evening of 1917, Ecaterina Teodoroiu.

miercuri, 16 august 2017

Monumentul Șarjei de la Prunaru - Bujoreni

"C'est magnifique, mais ce n'est pas la guerre. C'est de la folie." Au fost cuvintele unui ofițer francez, martor la șarja cavaleriei ușoare britanice în toamna anului 1854 în timpul Războiului Crimeii.
62 de ani mai târziu, pe 28 noiembrie 1916, cavaleria română avea să fie protagonista unui episod similar, la Prunaru.

"It's beautiful, but it's not war. It's crazy." Those were the words of  a French officer witness to the charge of the light brigde in the Crimean War (1854).
62 years later, on November 28th 1916, the Romanian cavalry would be the protagonist of a similar episode, at Prunaru.

După ce armata germană a forțat Dunărea la Zimnicea pe 23 noiembrie, s-a năpustit spre București, elementele cele mai avansate ocupând satul Prunaru, pe șoseaua Alexandria - București. O parte a armatei române din zonă era încercuită.

After the German army crossed the Danube at Zimnicea on November 23rd, it scrambled for Bucharest, its vanguard reaching Prunaru on the Alexandria - Bucharest main road. Part of the Romanian army in the area was surrounded.

La acel moment a fost trimis Regimentul 2 Roșiorii de Vede, în frunte cu colonelul Naumescu, să sprijine asaltul armatei române care căuta să spargă încercuirea și să degajeze drumul spre București.

At that moment, the Second Cavalry Regiment was sent to support the Romanian army's assault to break the encirclement. It was commanded by Colonel Naumescu.

Dintre "cei 300 de la Prunaru" au fost uciși 209 de soldați și 7 ofițeri. Colonelul Naumescu, rănit, a fost luat prizonier și a murit în captivitate în Bulgaria. 
De pe patul său de moarte, din captivitate, colonelul Naumescu a adresat camarazilor săi următoarele rânduri: 
"Scumpii mei, invidiați soarta mea fericită. Mor mulțumit că în viață am avut nobila misiune de a face educația patriotică a unui regiment de viteji, le-am pregătit sufletul și le-am deșteptat conștiința înaltei datorii față de scumpa noastră patrie." (Constantin Kirițescu, Istoria Războiului pentru întregirea României, vol. II, Ploiești, ed. Karta - Graphic, p. 190).

From "the 300 of Prunaru", 216 soldiers were killed, 7 officers among them. Colonel Naumescu was wounded and taken prisoner. He died in captivity in Bulgaria.
From his deathbed, he left a few words for his comrades in arms:
"My dear comrades, envy my happy fate. I die content that in life I had the noble mission to finish off the patriotic education of a regiment of braves, I prepared their soul and I awakened their consciousness for the high duty to our beloved motherland." ((Constantin Kirițescu, Istoria Războiului pentru întregirea României, vol. II, Ploiești, ed. Karta - Graphic, p. 190).

Cel care a preluat comanda regimentului, locotenent-colonelul Emanoil Pop, l-a condus pe toată durata războiului, inclusiv în luptele de la Mărășești.

The regiment's command was taken over by lieutenant-colonel Emanoil Pop. The regiment fought the remainder of the war, including at Mărășești.

Cimitirul militar ce amintește bătălia se află pe șoseaua București - Alexandria, în comuna Bujoreni, o zonă frumoasă, cu vâlcele și păduri.
În amintirea Șarjei de la Prunaru a fost dezvelit la Iași, în perioada interbelică, "Statuia Cavaleristului în Atac", realizat de sculptorul Ion C. Dimitriu - Bârlad. Monumentul se află vizavi de intrarea în Grădina Copou.

The military ceremony which reminds of the battle is near the Bucharest - Alexandria main road, in Bujoreni. It is a beautiful place, with forests and valleys.
In the memory of the Prunaru Charge, a monument was erected in Iași, "Cavalryman attacking", by Ion C. Dimitriu - Bârlad. The monument is found in front of Copou Park.

miercuri, 9 august 2017

Strășeni - Caravana Unirii

Prolog: caravana de informare de anul acesta a început cu o oprire la Stolniceni, Hâncești, la o tabără de arheologie, la care am ajuns cu noaptea în cap, dar am câștigat astfel niște priveliști frumoase pe dealurile Basarabiei, cu ceața care se ridica.

La intrarea în sat, nelipsitele troițe și fântâni albastre. Mi-a fost dor de ele!

Vizita la Stolniceni a fost prilej pentru o donație de carte românească și de a întâlni un grup fain de arheologi, studenți și profesori.
Donația de carte m-a întărit în convingerea că această acțiune este de mare importanță: trebuie să aprovizionăm școlile din Basarabia cu carte românească. Bucureștiul o poate face: sunt mii, poate zeci de mii de români aici care au cărți de donat, biblioteci de reorganizat. Aceste cărți sunt vitale peste Prut.
Am văzut pentru prima dată de aproape un șantier arheologic și îmi doresc să mai ajung (de exemplu la Târgșor sau la Castrul de la Mălăiești - Prahova). M-am simțit foarte mult în elementul meu și asta mi-a confirmat, dacă mai era nevoie, că trebuie să mă înscriu la master în disciplina mea de suflet. Anul viitor, negreșit.
bonus: duș în aer liber, la butoi, în stilul Marșului lui Ștefan cel Mare.

Vara aceasta Asociația Unirea - ODIP Onoare, Demnitate și Patrie a desfășurat o caravană de informare în peste 350 de sate din 12 raioane. Eu m-am alăturat "Caravanei Unirii" la Strășeni, la nord de Chișinău (aici, comitetul de primire la primărie).

Primăria Strășeni arată impecabil, pentru că se vede când omul e cinstit și harnic. 


În sala de consiliu, care se prezintă mai bine decât sălile multor instituții din București, am fost primiți, fără compromisuri, de doamna primar Valentina Casian: "Sunt unii care cinstesc valorile neamului și sunt alții care absorb tot dar nu dau nimic înapoi". Urmau pentru noi 3 zile în Strășeni și în satele din împrejurimi.

Prima zi am fost doar prin străzile orașului, cu vorba bună și cu pliante. Am ajuns și la piață, am luat kilograme de piersici la prețul imbatabil de 2 lei și m-am "împrietenit" cu barul "Driver" care avea wi-fi.
(aici la piață cu colegul Radu)

O voluntară veterană din Tinerii Moldovei, Valeria, ne-a făcut surpriza tare plăcută de a veni cu noi, ea fiind din Strășeni. De altfel, în aceeași zi, am dat o fugă și înapoi în Chișinău la lansarea cărții lui George, "Blocați în labirint". Ulterior am ajuns și la Mărășești, cu colegul meu din Hora Quest Cahul - Mihai, student la istorie. Solidaritate unionistă.

A doua zi a început la Vorniceni, un sat în care am mai fost și acum doi ani în Marșul lui Ștefan cel Mare și unde am recunoscut această minunată poartă. Îmi aduc aminte cu mare plăcere de primirea de atunci la casa de cultură. Îmi rămâne în suflet, Vorniceni, și îmi place mult și numele satului.

De altfel și anul acesta am fost frumos primiți la primărie. 
Toată ziua am fost în echipa organizată de Michael Dediu, basarabean stabilit de ceva ani în Statele Unite dar activ câteva săptămâni pe teren cu unioniștii și care sub genericul "Dediu productions" a filmat multe aspecte din caravană. 
Pentru următoarele două zile, colega mea de echipă avea să fie Ecaterina (în centru, cu mapa în mână).


Catia a fost și în Hora Quest Cahul anul trecut, doar că am fost în echipe diferite atunci, dar am recuperat colindatul ulițelor anul ăsta. E absolventă a Colegiului Petru Rareș din Chișinău și este mai mult decât motivată să șteargă granița de pe Prut, ca să vadă mai mult din țara noastră, inclusiv printr-o implicare foarte activă în asociațiile unioniste.

Ca în toți ceilalți ani, m-au fascinat porțile în care ne lăsam pliantele. În continuare mă uimește multitudinea de variante, "majoritatea cu frunze sau struguri", cum spunea o prietenă, dar nu numai. Varietatea cromatică, de material sau de motive este demnă de un studiu, dar mă voi rezuma aici să prezint principalele variante, prima fiind, într-adevăr, floarea cu cinci petale. Îmi place, în acest caz, culoarea curată, crem, aleasă, foare rară. De remarcat și superbele cerdace închise cu lemn. 

Oarecum preferatul meu: modelul zgârie-norului. Pare a fi o variantă stilizată a cu Palatului Culturii de la Varșovia sau a Palatului Presei Libere de la București. Îmi place - deși e de inspirație sovietică - pentru că un model urban la sat mi se pare surprinzător.
Precum casele, deseori înlocuite cu unele mai noi și fără personalitate (a se vedea în curte), și porțile de tablă vopsită sunt în pericol de a fi înlocuite cu modele de serie...

O variație pe tema modelului floral este cel al florilor în ghiveci.

un model curent: berzele

răspândite sunt și modelele solare

deseori se găsesc motive geometrice
un motiv interesant este motivul "tehnic", cum îi spun eu, format din roți dințate

Alteori, modelul prezintă adevărate peisaje mioritice...

...chiar policrome în variantele cele mai izbutite (dar proprietarul acestei case nu era unionist... :/ )

Am fost surprins să găsesc prin satele din raion și porți din lemn, uneori înalte, ca în Transilvania.

Iată, deci, o varietate demnă de luat în seamă a porților de tablă (aici modelul cu struguri ȘI cu berze). Nu sunt foarte vechi, ci doar de câteva zeci de ani, dar  în opinia mea constituie un patrimoniu care trebuie ocrotit; ele trebuie păstrate, nu înlocuite.

În Lozova, unde am făcut un popas acum 2 ani în timpul marșului, am avut plăcuta surpriză de a fi invitați la ceai de o familie harnică, ce își împarte timpul între Franța și Republica Moldova. Aici își construiește o foarte frumoasă casă. Din păcate conversația nu a abordat doar subiecte plăcute, ci și aspecte legate de corupția și de sărăcia care năpăstuiesc Republica Moldova, recunoscând în cele povestite de gazde aspectele evocate de George în "Blocați în labirint". Ca mulți dintre interlocutorii noștri din sate, și ei au concluzionat succint: "Unirea este cea mai rapidă soluție de a ieși din situația asta".

Ultimul sat vizitat în a doua zi a fost Miclăușeni, unde am fost emoționat să descopăr Cimitirul de onoare al eroilor români, soldați căzuți în al Doilea Război Mondial. Este primul vizitat de mine în Basarabia. 
Cimitirul a fost amenajat la inițiativa Gintei Latine Sângeorz-Băi - Vărzărești - Nisporeni cu finanțare din partea Oficiului Național Cultul Eroilor din România. A fost inaugurat de Ziua Armatei Române (28 octombrie) în 2008. În proiect s-a implicat și municipiul Lugoj, înfrățit cu localitatea Nisporeni.
În dreapta mea, Sergiu, profesor de geografie, voluntar vară de vară din 2014.

A treia și ultima zi pentru mine a început cu comuna Cojușna, lângă Chișinău, sat mare cu mulți unioniști, unii foarte dragi mie (în imagine, masiva casă de cultură a comunei, printre cele mai frumoase pe care le-am văzut)
Un alt sat acoperit în acea zi a fost Scoreni, dar pentru care accesul se face pe un drum de pământ. Urmăresc călătoria cu motocicleta a lui Mihai Barbu în Mongolia: drumurile sunt la fel: din pământ, cu excoriații orizontale de la ploaie, care-ți zgâlție dinții și distrug suspensiile. Situație inacceptabilă pentru care cred că doar unirea constituie soluție. Doar așa se poate interveni operativ, masiv și decisiv pentru a remedia crase probleme de infrastructură și dezvoltare, mult mai grave decât cele pe care le avem în România.
 
Am crezut că îmi va fi greu să merg și anul acesta în tura de informare. Nu voiam să sar acest an, după ce în ultimii 3 am fost în fiecare vară pe teren, în Basarabia, dar deja știu cât e de greu, pe caniculă, să bați satele, să înfrunți căldura, praful și uneori oameni nu tocmai înțelegători. 
Totuși, nu a fost greu. Contactul direct cu Basarabia are darul de a mă mobiliza și mai mult. Când văd în ce greutăți se zbat oamenii, doar pentru că țara noastră a fost feliată de dictatori acum peste o jumătate de veac, când văd cum colegii mei mai mici înfruntă toate lipsurile cu zâmbetul pe buze, mă îndârjesc și eu și mai mult. Sunt extraordinar de mulți unioniști în Basarabia, oameni care vor să lupte pentru un viitor mai bun, pentru identitatea regăsită și pentru țara reunită. Nu avem dreptul să  îi lăsăm, nu putem să abandonăm.
Cum scria asociația Uniunea Educatoarelor Române acum un secol despre solidaritatea de neam: "Să ne deschidem inima, să ne deschidem mâna și să dăm, să dăm mereu până nu va mai fi nevoie de dat. Cei care avem mult, să dăm mult, cei care avem puțin, să dăm puțin, dar să dăm cu toții".
Principalul atu al Republicii Moldova sunt oamenii: ei sunt bogăția.
Principala forță a mișcării unioniste sunt, de asemenea, oamenii. Și în acest an grupul meu a fost format din numeroși voluntari, cu preocupări, pasiuni și temperamente diferite dar pe care îi leagă același lucru: dorința de a redeveni un popor într-o singură țară. 
Printre prietenii din tura aceasta, îi pot menționa pe Sergiu, care s-a numărat printre coordonatori. Împărțim aceeași zodie și același an de naștere și am fost impresionat să aflu că a fost plecat un număr de ani în Norvegia, dar că acum este în Republica Moldova alături de Asociația Unirea, cu entuziasm și determinare metodică. Și nu, nici de data aceasta nu am fost eu cel mai mare din grup :D 
Plăcut surprins am fost să vorbesc și cu Mirela și sora ei Mihaela: sunt cinci copii în familie, dintre care ele cele mai mari și deja foarte implicate social; tatăl lor este conferențiar universitar - doctor. Familie frumoasă, educată, elita acestui ținut. Viitorul României necesită unirea, pentru că înainte de a primi cote de migranți, trebuie să îi readucem alături de noi pe frații și pe surorile noastre, frumoasele familii de peste Prut.

Cum spuneam și în caravană, unionistului - fără a cunoaște pe teren Basarabia - acestuia îi lipsește ceva. Unionistul și românul patriot trebuie să vină la fața locului și să se implice, să-și facă prieteni aici, să-și facă legături de încredere, să cunoască plaiurile la fața locului, să le bată la pas. De altfel sunt foarte multe lucruri frumoase de văzut, oricine are doar de câștigat de pe urma unei vizite în Basarabia. 
Trebuie să avem încredere în noi, pentru că unirea este aproape dacă noi ne implicăm să o realizăm; și este în beneficiul tuturor.
Aștept deja cu nerăbdare ocazia de a revedea prietenii făcuți anul acesta și pe cei din anii precedenți, în acțiuni de și mai mare amploare pe care le vom organiza, pentru că abia începem a marca, în felul nostru caracteristic, Centenarul Marii Uniri.

Vom învinge, pentru că nu ne vom opri niciodată! (legământul unioniștilor la centenarul de la Mărășești)